Prin 2024 și o bună parte din 2025, adăugarea a două litere în descrierea unui proiect crypto valora, practic, bani. „AI” pus lângă „blockchain” muta capitalizări cu zeci de procente într-o săptămână, uneori într-o după-amiază. Nu conta neapărat ce livra proiectul. Conta că eticheta se potrivea cu ceea ce voia piața să audă.
Astăzi, în august 2026, sectorul arată altfel. Câteva proiecte chiar au construit infrastructură care funcționează și are clienți plătitori. Altele au dispărut atât de complet încât propriii fondatori au ieșit public și le-au spus investitorilor să vândă.
Diferența dintre cele două categorii nu era invizibilă acum doi ani. Doar că aproape nimeni nu se uita acolo unde trebuia. Riscurile tokenurilor AI nu sunt abstracte, sunt lucruri care s-au întâmplat deja, cu nume, date și cifre pe care le poate verifica oricine.
De ce combinația asta sună atât de bine și de ce tocmai asta e problema?
Argumentul de bază pare solid. Inteligența artificială are nevoie de putere de calcul, de date și de o modalitate prin care actori independenți să colaboreze fără să aibă încredere unii în alții. Blockchainul, cel puțin teoretic, rezolvă partea de coordonare și de plată între necunoscuți. Deci una completează pe cealaltă.
Problema apare când treci de la teorie la contabilitate. Un model de limbaj nu are nevoie de un token ca să ruleze. O rețea de plăci grafice poate factura în dolari, fără niciun fel de criptomonedă la mijloc. Tokenul e adăugat aproape întotdeauna dintr-un motiv secundar, ca să finanțeze creșterea rețelei înainte ca cererea reală să apară.
Asta nu e automat un lucru rău. E chiar mecanismul prin care rețelele DePIN reușesc să adune hardware înainte să aibă clienți. Doar că introduce o dependență pe care mulți cumpărători nu o văd, și anume că prețul tokenului se sprijină pe o subvenție, nu pe un venit.
Iar subvențiile, la un moment dat, se reduc sau se opresc.
Tokenul nu e același lucru cu produsul
Cea mai frecventă confuzie din sectorul ăsta e că oamenii cumpără tokenul crezând că investesc în tehnologie. În realitate, cumpără un instrument financiar care are o legătură indirectă, uneori foarte slabă, cu tehnologia respectivă.
Un proiect poate avea utilizatori în creștere, contracte semnate și software bun, iar tokenul lui să scadă în continuare. Se întâmplă când veniturile nu ajung la deținători, când oferta crește mai repede decât cererea sau când mecanismul de captare a valorii e pur și simplu decorativ.
Virtuals Protocol e un exemplu limpede. Platforma a generat venituri anuale reale, de ordinul zecilor de milioane de dolari, și a lansat peste 18.000 de agenți. Cu toate astea, analizele din 2026 arată tokenul la aproximativ 87% sub maximul istoric, iar explicația invocată cel mai des e că veniturile nu ajung direct la deținătorii de VIRTUAL, valoarea fiind captată indirect și în bună măsură prin sentiment.
Produsul poate funcționa perfect, iar tokenul să rămână un pariu pe atenția pieței.
Cum se rupe legătura dintre venit și preț?
Verificarea nu cere instrumente complicate. Te interesează cât încasează protocolul de la clienți din afara ecosistemului, adică bani care nu provin din propria emisiune, apoi cât distribuie el însuși sub formă de tokenuri către participanți și, la final, dacă primul număr ajunge cumva, printr-un mecanism verificabil, la deținătorul obișnuit.
Când al doilea număr îl depășește semnificativ pe primul, ceea ce ai în față nu e o afacere, e un program de stimulare. Poate deveni afacere, sigur. Multe rețele au început exact așa și au reușit. Dar în intervalul de tranziție prețul tokenului e susținut de cumpărători noi, nu de clienți, iar intervalul ăsta poate dura ani.
Cifrele de pe pagina de prezentare nu sunt cifre auditate
Aici e o capcană specifică sectorului de calcul distribuit. Rețelele de plăci grafice raportează numere impresionante despre capacitate, dar definițiile din spatele lor variază enorm.
Unele raportează dispozitivele înregistrate, adică tot ce s-a conectat vreodată la rețea. Altele raportează hardware-ul care a trecut un test de verificare, iar cifra scade brusc. Măsura cea mai onestă, dispozitivele închiriate efectiv de un client care plătește, apare cel mai rar, deși e singura care descrie o afacere.
Un raport independent din iulie 2026 arăta că cea mai mare rețea descentralizată de plăci grafice indica, prin propriul document din ianuarie 2026, în jur de 2.752 de unități care treceau verificarea, față de o bază înregistrată de peste 327.000. Sub 1%, deci. Nu înseamnă că restul nu există fizic. Înseamnă că numărul mare, cel care ajunge în titluri, nu descrie capacitatea utilizabilă.
Pentru cineva care cumpără tokenul pe baza narativului cu rețeaua de 300.000 de plăci, diferența asta contează destul de mult.
Șase proiecte și locul exact din care apare riscul
Am ales proiectele astea nu pentru că ar fi cele mai proaste, ci pentru contrariul. Sunt printre cele mai serioase din categorie, cu echipe reale și cod public. Tocmai de aceea riscurile lor sunt instructive. Dacă apar la ele, apar cu atât mai mult la proiectele de mâna a doua.
Artificial Superintelligence Alliance și riscul care vine din guvernanță
ASI Alliance a fost, în martie 2024, cea mai ambițioasă mișcare din tot sectorul. Fetch.ai, SingularityNET și Ocean Protocol și-au fuzionat tokenurile într-unul singur, sub tickerul FET, iar CUDOS s-a alăturat mai târziu în același an ca partener de calcul. Ideea era că trei echipe împreună fac mai mult decât trei echipe separat.
În octombrie 2025, Ocean Protocol Foundation s-a retras formal din alianță, invocând preferința de a-și controla propria tokenomică. Retragerea a venit la pachet cu dispute de guvernanță și litigii. Deținătorii de OCEAN care își convertiseră tokenurile în FET la un raport fix rămăseseră, între timp, expuși pe un activ dintr-o alianță pe care unul dintre membrii fondatori tocmai o părăsise.
Riscul aici nu e tehnologic, e structural. Când fuzionezi trei trezorerii, trei culturi de dezvoltare și trei comunități sub un singur token, creezi un punct unic de eșec pe partea de guvernanță. Nu ai unde să te retragi dacă alianța se destramă, pentru că tokenul tău vechi nu mai există.
FET se tranzacționa în august 2026 mult sub maximele din perioada de euforie AI, cu scăderi raportate în jur de 90% față de vârful din martie 2024. Alianța continuă să livreze produse, inclusiv un layer 1 propriu aflat în devnet, însă asta e o discuție separată de cea despre ce s-a întâmplat între timp cu banii deținătorilor.
Bittensor și riscul emisiunilor care depășesc veniturile
Bittensor e, probabil, cel mai interesant experiment economic din crypto. Rețeaua e împărțită în subrețele, fiecare specializată pe o sarcină AI, iar de la upgrade-ul dTAO din februarie 2025 fiecare subrețea are propriul token alpha și propriul pool de lichiditate. Emisiunile se împart aproximativ 41% către mineri, 41% către validatori și stakerii lor și 18% către proprietarul subrețelei, așa cum se poate citi în documentația oficială a rețelei.
Sună elegant. Iar unele subrețele chiar produc servicii pe care le folosesc dezvoltatori reali, prin API, contra cost.
Ce au semnalat analiștii în 2026 e raportul dintre subvenție și venit. Cea mai mare subrețea, Chutes, ar fi generat undeva la 2,4 milioane de dolari venituri anuale, în timp ce primea emisiuni estimate la 52 de milioane. Chiar dacă cifrele sunt aproximative, ordinul de mărime spune ceva incomod despre o rețea care plătește mult mai mult decât încasează.
Al doilea risc ține de instabilitatea regulilor. În noiembrie 2025, alocarea emisiunilor a trecut de la un model bazat pe preț la unul bazat pe fluxuri nete de TAO, iar în iunie 2026 s-a revenit la modelul inițial. Aceeași documentație descrie și un sistem de dezînregistrare prin care subrețeaua cu cea mai slabă performanță de preț e eliminată atunci când toate sloturile sunt ocupate.
Consecința e dură pentru cine construiește acolo. O echipă poate avea un produs bun și să fie totuși scoasă din rețea fiindcă tokenul ei alpha nu se cotează suficient de bine față de restul pieței. În aprilie 2026, echipa din spatele subrețelei Templar, Covenant AI, a ieșit din rețea invocând guvernanța și centralizarea, și a vândut în jur de 10 milioane de dolari în tokenuri.
Când regulile fundamentale se schimbă de câteva ori pe an, nimeni nu poate modela serios randamentul pe termen mediu. Asta e un risc în sine, indiferent cât de bună e tehnologia.
io.net și distanța dintre plăcile înregistrate și cele verificate
io.net agregă plăci grafice inactive și le închiriază pentru antrenare și inferență, cu economii promovate de până la 70% față de furnizorii clasici de cloud. Cererea pentru așa ceva e reală, iar rețeaua a anunțat contracte enterprise de 8 milioane de dolari doar în primul trimestru din 2026.
Vulnerabilitatea stă în verificare. În aprilie 2024, rețeaua a fost ținta unui atac Sybil care a expus hardware falsificat la scară largă, adică noduri care pretindeau că au plăci pe care nu le dețineau, ca să încaseze recompense. Protocolul și-a întărit după aceea sistemul de proof of work, dar metodologia din spatele cifrelor actuale rămâne parțial nedocumentată public.
În 2026, inconsecvențele erau vizibile chiar în materialele proprii. Pagina principală vorbea despre peste 30.000 de plăci, în timp ce datele structurate din secțiunea de cloud indicau peste 320.000, iar exploratorul rețelei arăta, la o verificare din august 2026, câteva mii de dispozitive, dintre care o parte activă.
Pentru cineva care cumpără tokenul, întrebarea nu e dacă rețeaua funcționează. Funcționează. Întrebarea e cât din emisiune se duce către noduri care nu execută muncă plătită. Dacă recompensele de bloc curg spre operatori care trec doar testele de uptime, iar joburile plătite rămân rare, tokenul finanțează capacitate nefolosită.
Echipa a atacat exact problema asta prin Incentive Dynamic Engine, lansat în iunie 2026, care leagă arderile de utilizarea reală de calcul. E o corecție serioasă și verificabilă on-chain. Rămâne de văzut dacă volumul de venituri e suficient cât să conteze la scara emisiunii.
Virtuals Protocol și riscul unei fabrici de tokenuri
Virtuals e un launchpad pentru agenți AI. Oricine poate crea un agent și îi poate lansa un token pe o curbă de bonding, fără să scrie o linie de cod. De la lansare s-au creat, după unele estimări, în jur de 14.000 de astfel de tokenuri, iar la mijlocul lui 2026 platforma raporta peste 18.000 de agenți.
Modelul are o problemă matematică simplă. Dacă lansezi 14.000 de active speculative, marea majoritate vor tinde către zero, fiindcă atenția și lichiditatea nu se multiplică la fel de repede ca oferta. Platforma câștigă din taxele de lansare și din activitatea de tranzacționare, indiferent dacă agenții respectivi produc ceva util.
Se creează astfel un conflict de interese pe care e bine să îl vezi limpede. Interesul platformei e ca lansările să continue. Interesul cumpărătorului de token individual e ca proiectul lui specific să supraviețuiască. Cele două nu coincid.
Se adaugă și o concentrare mare a ofertei. Aproximativ două treimi din tokenurile VIRTUAL erau în circulație la începutul lui 2026, restul fiind controlat în bună măsură de fondatori. Pune lângă asta prăbușirea cu 96% a veniturilor protocolului între ianuarie și iunie 2025, când narativul s-a răcit, și obții un activ a cărui valoare depinde covârșitor de cât mai ține moda agenților.
ElizaOS, fostul ai16z, și riscul pe care nimeni nu vrea să și-l imagineze
Povestea asta e cea mai recentă și cea mai clară din tot articolul. ai16z a fost lansat în octombrie 2024 pe Solana, ca DAO de investiții condus de un agent AI cu portofel propriu, care urma să ia decizii fără aprobare umană pentru fiecare mișcare. Ideea a prins spectaculos, iar capitalizarea a atins 2,4 miliarde de dolari.
În noiembrie 2025 a urmat migrarea către ELIZAOS, la un raport de 1 la 6, cu rebranding și ajustare de ofertă. Pe 4 august 2026, la nouăsprezece luni de la vârf, fondatorul Shaw Walters a scris public că tokenul e mort, că fundația se închide și că nu vor mai exista buybackuri sau măsuri pe ofertă. Le-a spus deținătorilor să vândă. Tokenul original scăzuse cu peste 99,9% față de maxim.
Partea care contează cel mai mult vine abia acum. Software-ul ElizaOS nu a murit. Framework-ul open source a rămas, iar fondatorul a spus că plănuiește să continue să construiască, fără să mai lanseze alt token. Proiectul tehnologic a supraviețuit, investitorii au pierdut aproape tot.
E forma pură a riscului despre care vorbeam la început. Tokenul și produsul sunt lucruri separate, iar unul poate fi abandonat fără ca celălalt să se oprească. Nu a existat nicio obligație contractuală care să lege soarta unuia de a celuilalt.
World, fostul Worldcoin, și riscul care vine de la autorități
World e cazul în care riscul nu vine din tokenomică, ci din faptul că modelul de business intră frontal în legislația privind datele personale. Proiectul scanează irisul oamenilor prin dispozitive numite Orb, generează o identitate digitală numită World ID și distribuie tokenuri WLD celor care se înscriu.
Reacția autorităților a fost consistentă și destul de dură. Spania a ordonat oprirea colectării de date biometrice în martie 2024, Portugalia a urmat în aceeași lună, iar în decembrie 2024 autoritatea bavareză pentru protecția datelor a cerut ștergerea datelor colectate și rearanjarea procedurilor conform GDPR. Brazilia a interzis proiectul în ianuarie 2025, cu amenzi zilnice în caz de reluare, pe motivul că datele biometrice nu pot fi plătite, fiindcă plata compromite validitatea consimțământului.
În mai 2025, Înalta Curte din Kenya a decis că operațiunile au fost ilegale și a ordonat ștergerea tuturor datelor biometrice colectate de la cetățenii kenyeni, iar Indonezia a suspendat activitatea în aceeași perioadă. Autoritatea kenyană de protecție a datelor a confirmat oficial ștergerea în ianuarie 2026, după verificare.
Pentru deținătorul de token, problema e că valoarea depinde de dimensiunea rețelei de identități verificate, iar rețeaua nu poate crește în piețele unde a fost interzisă. Modelul cu date biometrice schimbate pe tokenuri nu e ceva ce ajustezi printr-un comunicat de presă. E în miezul produsului.
Proiectul a găsit între timp o cale de mijloc, prin parteneriate corporate anunțate în aprilie 2026 cu Tinder, Zoom și Docusign, care ar urma să folosească identitatea digitală pentru verificarea utilizatorilor. E o pivotare inteligentă. Rămâne de văzut dacă un model de verificare business to business justifică o capitalizare construită pe promisiunea unui venit distribuit către miliarde de oameni.
Deblocările de tokenuri, cel mai previzibil risc din tot sectorul
Riscul ăsta e straniu tocmai pentru că e public, calendaristic și ignorat de aproape toată lumea.
Mai toate proiectele AI mari au calendare de vesting care se întind pe ani. La FET, de pildă, calendarul complet de deblocare merge până în 2050, iar alocările includ tranșe pentru fondatori, fundație, vânzări private și migrări. Fiecare tranșă eliberată înseamnă ofertă nouă pe piață, indiferent cât de bine merge produsul.
Diferența dintre capitalizarea curentă și cea complet diluată e indicatorul care spune cel mai mult. Când FDV e de câteva ori mai mare decât capitalizarea de piață, cumperi la un preț care presupune că restul ofertei nu va fi vândut vreodată. Presupunerea asta nu s-a confirmat aproape niciodată.
Verificarea durează două minute pe orice agregator serios. E ciudat cât de puțini oameni o fac înainte să apese butonul de cumpărare.
AI washing, eticheta care se lipește prea ușor
Termenul a intrat deja în vocabularul reglementatorilor. Comisia americană pentru valori mobiliare și-a înființat în februarie 2025 o unitate dedicată tehnologiilor emergente, care are explicit în atribuții investigarea exagerărilor privind capabilitățile AI, iar prioritățile de examinare pentru 2026 pun accent pe verificarea afirmațiilor pe care firmele le fac despre inteligența artificială.
Într-un proiect crypto, exagerarea e mult mai ieftină decât într-o companie listată. Nu ai raportări trimestriale, nu ai auditor extern obligatoriu, iar whitepaperul poate spune orice. Un protocol care ieri făcea agregare de lichiditate poate deveni peste noapte infrastructură pentru agenți autonomi, cu exact aceleași linii de cod.
Testul pe care îl folosesc eu e cam grosier, dar merge. Scoți cuvântul AI din descrierea proiectului și vezi ce rămâne. Dacă rămâne ceva coerent, probabil ai în față un proiect real cu o componentă de inteligență artificială. Dacă descrierea se dezintegrează, ai găsit eticheta lipită peste altceva.
Ce poate face cineva care vrea totuși expunere?
Nu susțin că tot sectorul e o iluzie. Calculul descentralizat rezolvă o problemă reală într-o piață unde plăcile de top au liste de așteptare de luni de zile. Rețelele de tip Bittensor finanțează cercetare care altfel nu ar exista nicăieri. Iar agenții autonomi care plătesc singuri pentru servicii au început să genereze volume verificabile on-chain.
Susțin doar că prețul tokenului și utilitatea rețelei sunt două grafice diferite, care se intersectează rar și pot diverge ani la rând.
Câteva întrebări care taie repede prin marketing
Prima e cine plătește pentru serviciu și în ce monedă. Dacă răspunsul sună a „utilizatorii primesc tokenuri pentru participare”, nu ai găsit un client, ai găsit un cost mascat în entuziasm. A doua, direct legată de prima, e ce s-ar întâmpla cu tokenul dacă echipa ar dispărea mâine. La ElizaOS am aflat răspunsul pe viu și nu a fost unul care să încurajeze pe cineva.
Mai departe merită să te uiți la câte ori s-au schimbat regulile economice în ultimele douăsprezece luni, pentru că instabilitatea de protocol e greu de cuantificat, dar se simte în orice model de randament pe care încerci să îl construiești. Apoi la cine deține oferta necirculantă și când o primește, informație care stă publică pe agregatoare și pe care aproape nimeni nu o citește.
Ultima întrebare e și cea mai utilă. Ce ar face rețeaua dacă tokenul ar valora zero mâine dimineață. Dacă răspunsul onest e că ar continua să funcționeze, doar mai lent și cu mai puțini participanți, atunci ai în față infrastructură. Dacă răspunsul e că s-ar opri complet, ai în față un mecanism de finanțare care se prezintă drept infrastructură.
Cum arată un proiect care chiar are ceva de arătat?
Semnalele bune sunt mai plictisitoare decât cele proaste, motiv pentru care se discută mai rar. Un proiect solid publică venituri din surse externe, nu doar volume de emisiuni, și folosește metrici cu definiții clare, definiții care nu se schimbă de la un trimestru la altul ca să arate mai bine.
Are un mecanism prin care încasările influențează oferta de tokenuri într-un mod verificabil, nu doar promis într-un thread. Are documentație tehnică pe care o poate citi cineva din afară, fără să fie nevoit să creadă echipa pe cuvânt. Și, în general, vorbește mai mult despre clienți decât despre viitorul umanității.
Rămâne o zonă cu risc mare chiar și așa. Diferența e că, într-un proiect construit corect, riști pe execuție și pe piață, adică pe lucruri normale. În celălalt caz, riști ca fondatorul să scrie într-o dimineață pe X că tokenul e mort și că ar fi bine să vinzi.
Iar semnele care despart cele două situații se văd, de obicei, cu mult înainte să conteze.
Întrebări frecvente
Nu. O parte dintre ele susțin rețele care funcționează, au clienți plătitori și cod public verificabil. Problema e că proporția proiectelor cu utilitate reală e mult mai mică decât sugerează capitalizarea totală a sectorului, iar separarea celor două categorii cere verificare, nu intuiție.
Pentru că prețul depinde de raportul dintre cerere și ofertă, nu de calitatea produsului. Dacă emisiunile cresc oferta mai repede decât crește cererea, iar veniturile nu ajung la deținători, prețul poate scădea în timp ce numărul de utilizatori crește.
Că atâtea dispozitive s-au conectat cândva la rețea. Cifra nu spune nimic despre câte au trecut verificarea hardware, câte sunt disponibile la un moment dat și câte sunt efectiv închiriate de clienți plătitori. Ultima e cea relevantă și tocmai ea apare cel mai rar.
Depinde masiv de model. Un protocol de calcul distribuit are un profil de risc obișnuit pentru crypto. Un proiect care colectează date biometrice intră direct sub incidența GDPR și a legislațiilor naționale echivalente, iar acolo o singură decizie de autoritate poate închide operațiunile într-o piață întreagă.
Practica de a exagera sau de a inventa componenta de inteligență artificială a unui produs pentru a atrage capital. Reglementatorii au început să o trateze ca pe o formă de dezinformare a investitorilor, similar cu greenwashingul din zona ESG.
Cauți date on-chain despre plăți primite de la adrese care nu aparțin protocolului sau echipei și compari suma cu valoarea emisiunilor din aceeași perioadă. Dacă protocolul nu publică nimic din toate astea, absența informației e ea însăși un răspuns.
Da, mai ales în sectoare unde entuziasmul scade mai repede decât se eliberează oferta. Un calendar de vesting întins pe zece sau douăzeci de ani înseamnă presiune de vânzare recurentă, previzibilă și complet independentă de performanța tehnică a rețelei.
