Dacă ai avut vreodată o plată „rezolvată” la casă, dar ai aflat apoi că banii se mișcă, de fapt, în pași mărunți, cu pauze de weekend și cu ore de program, știi sentimentul. E ca atunci când ușa se închide frumos, dar te trezești că încă mai aștepți liftul.
Pentru cei mai mulți dintre noi, asta rămâne o curiozitate. Pentru bănci, procesatori și rețele de carduri, e un sport de performanță, cu reguli vechi, bani blocați pe traseu și o grijă constantă: să nu se rupă lanțul.
Pe 16 decembrie 2025, Visa a anunțat că instituțiile financiare din Statele Unite pot deconta către Visa în USDC, stablecoin-ul emis de Circle, folosind blockchain-ul Solana. Sună tehnic, dar miza e simplă: decontarea dintre instituții capătă o opțiune care poate funcționa și în weekend, și în zilele nelucrătoare, fără să depindă în întregime de ferestrele clasice bancare.
Nu e o schimbare de fațadă, nu e o „revoluție” pentru cumpărătorul care își apropie cardul de POS. E mai degrabă o lucrare de infrastructură, ca atunci când orașul schimbă conductele sub asfalt și tu tot pe aceeași stradă mergi, doar că (teoretic) se sparge mai rar.
Ce a anunțat Visa, pe limba noastră?
Anunțul are un nucleu clar. Visa spune că băncile și partenerii eligibili din SUA pot folosi USDC pentru settlement, adică pentru decontarea obligațiilor dintre instituții, iar în etapa inițială fluxul trece prin Solana. Primele două bănci menționate ca participanți sunt Cross River Bank și Lead Bank, cunoscute în piață pentru colaborări cu fintech-uri și pentru un apetit mai mare de integrare tehnologică.
De aici, compania vorbește despre o extindere treptată în 2026. Asta e un detaliu important, pentru că arată că nu e un buton pe care îl apeși și gata, totul devine „onchain”. E o schimbare care intră în procesele interne ale instituțiilor, în felul în care își planifică lichiditatea, în politicile lor de risc, în modul în care raportează și auditează. Cu alte cuvinte, e muncă serioasă, nu un demo.
Decontarea, bucătăria pe care n-o vede nimeni
Când plătești cu cardul, totul pare instant. Confirmarea vine repede, bonul iese, pleci. În spate, însă, există o separare care creează confuzii: autorizare, clearing, settlement.
Autorizarea e întrebarea de moment, „e în regulă să fac această tranzacție?”. Clearing-ul e etapa în care se pun cap la cap detaliile și se confirmă obligațiile. Settlement-ul este momentul în care banii se mută efectiv între instituții, adică se închide cercul.
De ce contează settlement-ul atât de mult? Pentru că acolo se simte timpul ca un cost. Dacă ai ferestre bancare limitate și zile nelucrătoare, obligațiile se pot acumula. Lichiditatea trebuie planificată cu marje. Apar nevoi de prefunding, apar buffer-e, apar situații în care lumea ține bani „la îndemână” doar ca să nu fie surprinsă de calendar.
Stablecoin-urile sunt interesante tocmai fiindcă, în teorie, circulă pe o infrastructură care nu se oprește. În practică, evident, instituțiile reglementate nu trăiesc doar din teorie. Au proceduri, au controale, au audit, au responsabilități. Visa încearcă să pună stablecoin-ul într-un cadru care să nu sperie băncile și să nu le strice rutina, ci să o modernizeze acolo unde rutina devine o frână.
De ce USDC și nu altceva?
USDC este un stablecoin denominat în dolari americani, emis de Circle, cu promisiunea unei parități 1 la 1 cu dolarul și a unor rezerve care susțin această paritate. Pentru un actor ca Visa, care nu își permite să se joace cu volatilitatea, stablecoin-ul are sens doar dacă arată ca un dolar mai „transportabil” tehnologic, nu ca o monedă care poate aluneca brusc la stânga sau la dreapta.
Aici se vede și logica alegerii: USDC e unul dintre stablecoin-urile care și-au construit reputația în jurul transparenței rezervelor și al colaborării cu instituții. Nu e singurul, dar e un nume care se potrivește cu un narativ corporatist și cu un prag de conformitate ridicat.
Pentru publicul larg, poate ajuta o comparație simplă. Nu e ca și cum Visa „primește cripto” în sensul popular, cu speculație și grafice care urcă și coboară. Visa primește, în acest model, un echivalent digital al dolarului, folosit ca instrument de decontare între instituții. Consumatorul rămâne cu cardul lui, cu aplicația lui, cu aceeași experiență. E o schimbare de fundal.
De ce Solana, în etapa de acum?
Solana este o rețea blockchain cunoscută pentru timpi rapizi de procesare și comisioane, de regulă, reduse. Pentru un flux de decontare, asta poate conta. Dacă vrei să faci transferuri repetate, să menții costul mic și să ai confirmări rapide, alegi o infrastructură care se comportă ca o autostradă, nu ca o stradă îngustă la oră de vârf.
Visa nu pornește de la zero cu Solana. În 2023, compania anunțase că adaugă suport pentru Solana în programele sale de settlement în USDC, într-un context în care explora opțiuni pentru decontare pe blockchain, inclusiv pentru anumite fluxuri comerciale. În 2025, aceeași linie se întărește și intră în SUA cu o formulă mai explicită, mai bancară.
Totuși, e bine să nu romantizăm tehnologia. Orice blockchain public vine cu riscuri operaționale, de la congestie la întreruperi, de la bug-uri de integrare la atacuri asupra componentelor din jur (portofele, aplicații, infrastructură). Nu toate aceste riscuri sunt în controlul unui singur actor. De aceea, partea serioasă a poveștii nu e „Solana e rapidă”, ci „cum pui un proces reglementat peste o infrastructură publică, fără să îți sară siguranțele”.
Cine intră primul și de ce e relevant?
Cross River Bank și Lead Bank apar ca participanți inițiali. Pentru cine urmărește piața fintech, aceste nume nu sunt întâmplătoare. Sunt instituții care au făcut din integrarea cu fintech-uri un mod de lucru, nu o excepție. Au practicat, ani la rând, genul de operațiuni în care trebuie să te miști repede, să expui API-uri, să respecți cerințe de conformitate, dar și să nu pierzi ritmul business-ului.
Într-o fază de lansare, astfel de parteneri sunt utili. Ei pot testa fluxuri reale, pot raporta fricțiuni, pot forța sistemul să se comporte în condiții de trafic, nu doar în condiții de prezentare. Iar Visa are nevoie tocmai de asta, pentru că settlement-ul nu e domeniul în care îți permiți surprize.
Un exemplu simplu, ca să nu rămână doar termeni
Imaginează-ți o bancă emitentă care procesează un volum mare de plăți cu cardul. În weekend, tranzacțiile continuă, oamenii cumpără, abonamentele se reînnoiesc, hotelurile își încasează garanțiile, iar la nivel de instituții se adună obligații de decontare. În modelul tradițional, multe dintre ajustările importante se aliniază la ferestre bancare. Asta înseamnă că o parte din presiune se mută, inevitabil, pe începutul săptămânii.
Cu settlement în USDC, banca poate regla unele dintre aceste poziții într-un ritm mai apropiat de ritmul tranzacțiilor, inclusiv în weekend. Nu e magie. E doar o opțiune care poate reduce „valul” de luni dimineața și poate face planificarea trezoreriei mai fină.
Și, da, pentru cine nu lucrează în trezorerie, asta poate suna ca un detaliu. Dar detaliile astea sunt cele care scad costuri mici, repetate, și reduc stresul operațional. În piețele cu volum mare, costurile mici, repetate, devin mari.
De ce contează pentru trezorerii și pentru fintech-uri?
Visa vorbește despre eficiență de trezorerie și despre disponibilitate șapte zile din șapte. Aici intră două beneficii care se simt repede.
Primul ține de lichiditate. Dacă poți închide anumite obligații mai des, cu timpi de finalizare mai rapizi, poți ține buffer-e mai calculate, nu doar buffer-e din teamă. E ca diferența dintre a merge cu rezervorul mereu pe jumătate „ca să fie” și a ști, destul de precis, când și unde poți alimenta.
Al doilea ține de sincronizare. Fintech-urile care promit utilizatorilor experiențe rapide se lovesc adesea de un paradox: front-end-ul lor e modern, dar back-end-ul financiar încă respiră în ritmul vechilor ferestre. Un settlement mai continuu poate reduce o parte din această diferență. Nu o elimină complet, pentru că reglementarea și procesele interne rămân, dar o poate micșora.
Aici se vede, de fapt, miza Visa. Nu e vorba doar de „blockchain”, ci de a pune o piesă nouă într-un mecanism vechi, astfel încât mecanismul să nu se simtă ca o frână pentru economia digitală.
Un detaliu care spune multe: ritmul de 3,5 miliarde de dolari
Visa a indicat că volumul lunar de settlement în stablecoin a depășit un ritm anualizat de 3,5 miliarde de dolari la 30 noiembrie 2025. Cifra trebuie citită cu grijă. Nu e o măsură a întregii activități Visa, nu e o predicție de venituri, nu e un „totul se mută pe stablecoin”.
E, mai degrabă, un semn că există fluxuri repetate, suficient de stabile încât să fie prezentate ca ritm, nu ca episod. În lumea corporatistă, când o inițiativă rămâne doar un experiment, de obicei e însoțită de expresii vagi. Când începe să fie folosită constant, apar cifre și termene.
Arc, pariul discret pe o infrastructură mai „instituțională”
Anunțul are și un element de strategie pe termen mediu. Visa spune că este participant de design pentru Arc, un blockchain layer 1 dezvoltat de Circle și aflat în testnet public la momentul comunicării. Planul menționat este ca Visa să îl folosească în viitor pentru settlement în USDC în cadrul rețelei sale și să opereze un nod validator după lansare.
Pe scurt, Visa pare să joace pe două planuri. Pe de o parte, folosește infrastructuri deja existente, cum e Solana, ca să livreze capacitate acum și să acumuleze experiență operațională. Pe de altă parte, se uită la o infrastructură proiectată împreună cu emitentul stablecoin-ului, adică la un teren care ar putea fi mai ușor de adaptat cerințelor instituționale.
Arc, ca orice rețea nouă, va trebui să dovedească multe: securitate în timp, reziliență, ecosistem, adopție. Adevărul e că nu câștigi doar cu tehnologie bună. Câștigi cu încredere repetată, cu ani în care lucrurile merg și când piața e calmă, și când e agitată.
Ce se vede din Europa și de ce contează granițele?
Visa a sugerat că inițiativa din SUA se sprijină pe ani de pilotări în mai multe regiuni, inclusiv Europa. Iar Europa are propria sensibilitate, fiindcă aici diferențele de infrastructură între țări încă se simt, chiar și în interiorul spațiului european. În plus, când treci granița, se schimbă regulile, se schimbă orele, se schimbă uneori și tonul instituțional.
Stablecoin-ul denominat în dolari vine cu o promisiune tehnică: poate circula pe aceeași infrastructură indiferent de graniță. Dar promisiunea asta e însoțită de o realitate juridică: nu toate instituțiile pot folosi aceleași instrumente, nu toate regimurile de raportare sunt identice, iar conformitatea nu e uniformă. De aceea, stablecoin-ul nu șterge problemele transfrontaliere, dar poate reduce o parte din fricțiunea tehnică.
Dacă vrei o imagine mai „trăită”, gândește-te la un colet. Poți să ai un camion rapid și un traseu bun, dar la vamă tot stai dacă regulile cer verificări. Ce face tehnologia, în cel mai bun caz, e să scurteze drumul dintre vami.
Riscurile care rămân, chiar și când totul pare elegant
Discuția despre stablecoin-uri alunecă adesea în două extreme. Una e entuziasmul, „gata, se schimbă tot”. Cealaltă e spaima, „se prăbușește tot”. Realitatea, ca de obicei, stă la mijloc și e destul de încăpățânată.
Un stablecoin depinde de rezerve, de guvernanță, de mecanismele de răscumpărare, de calitatea auditului, de relația cu sistemul financiar tradițional. Chiar dacă promite acoperire completă, contează cum este verificată acea acoperire și cum funcționează procesul de răscumpărare în momente tensionate.
Apoi, blockchain-ul public aduce riscuri operaționale proprii. Un sistem poate fi rapid, dar poate avea și episoade de instabilitate. Iar integrarea instituțională aduce încă un strat, cel al operațiunilor interne. Nu poți să ceri unei bănci să funcționeze non-stop fără să îi schimbi și modul de lucru, și politicile, și resursele. De aceea, extinderea în 2026 e un semn de prudență, nu de grabă.
Ce urmează, probabil, în 2026?
Dacă programul crește, următoarele luni vor fi despre ceva mai puțin spectaculos decât titlurile. Va fi despre integrare cu trezoreriile, despre procese, despre raportare, despre cine semnează pentru ce, despre cum se gestionează incidentele, despre ce se întâmplă când o rețea publică are o problemă, despre redundanțe.
De fapt, e posibil ca partea cea mai importantă să fie tocmai această banalitate. Tehnologiile care schimbă infrastructura se validează nu când sunt prezentate, ci când sunt folosite zi de zi și când nu se întâmplă nimic rău. Să sune plictisitor e, uneori, un compliment.
În acest context, Visa permite decontarea în USDC pe Solana devine mai mult decât o frază de știre. E un semnal că settlement-ul începe să fie tratat ca un spațiu în care blockchain-ul poate aduce utilitate practică, nu doar noutate.
O observație mai personală, fără pretenții
Mie mi se pare că adevărata schimbare nu e că „intră cripto în plăți”, asta s-a tot spus de ani buni. Schimbarea e că o companie ca Visa vorbește tot mai des despre stablecoin ca instrument de trezorerie și de decontare, nu ca fenomen periferic. Asta mută discuția în zona serioasă, în zona în care oamenii care semnează pe bilanț se uită de două ori înainte să aprobe.
Dacă ai încercat vreodată să rezolvi ceva bancar vineri seara și ai primit răspunsul clasic, „se procesează luni”, înțelegi, instinctiv, de ce ideea de settlement aproape continuu e tentantă. Nu pentru că e „cool”, ci pentru că e mai aproape de felul în care trăim acum, în care totul pare deschis tot timpul. Dar și aici, sincer, nu m-aș grăbi cu profeții. Infrastructura financiară se schimbă încet, din motive bune. Când se mișcă bani mulți, graba e un lux.
Ceea ce rămâne de urmărit, pe termen scurt, e cât de repede se extinde programul în SUA și cât de confortabil se simt băncile în a integra stablecoin-ul în operațiunile lor zilnice.
Pe termen mediu, merită urmărit dacă Arc chiar devine un teren stabil pentru settlement instituțional și dacă reglementarea din SUA oferă un cadru predictibil pentru stablecoin-uri. Abia atunci o să știm dacă am asistat la un pas mic, util, sau la începutul unei schimbări de ritm.
