Săptămâna trecută am dat peste o dezbatere care m-a ținut lipit de ecran aproape o oră. Nu e genul meu să urmăresc dispute academice, dar asta a fost altceva. La un eveniment organizat de Institute of Art and Ideas din Marea Britanie, câțiva oameni foarte deștepți s-au luat la harță pe o temă care, recunosc, mă fascinează și mă neliniștește în egală măsură: poate tehnologia să ne facă nemuritori? Și, mai ales, ar trebui să vrem asta?
Evenimentul s-a numit, fără false modestii, „Cea mai periculoasă idee din lume”. A avut loc pe 4 decembrie și a scos la suprafață niște tensiuni pe care nu le-aș fi anticipat. Nu a fost doar o ceartă politicoasă între academicieni.
A fost o ciocnire reală între oameni care văd lumea complet diferit, care au viziuni opuse despre ce înseamnă să fii om și ce merită păstrat din toată experiența asta.
Despre ce e, de fapt, transumanismul
Pentru cine nu e familiarizat cu termenul, transumanismul e o mișcare care susține că putem și ar trebui să folosim tehnologia pentru a depăși limitele corpului uman. Adepții ei cred că îmbătrânirea e, în fond, o boală.
Că moartea nu e inevitabilă, ci o problemă tehnică. Și că, într-un viitor poate nu atât de îndepărtat, vom putea să ne îmbunătățim creierele, să ne prelungim viața cu secole sau chiar să ne „încărcăm” conștiința într-un computer și să trăim digital, pentru totdeauna.
Ideea nu e nouă, de fapt. Termenul a apărut undeva pe la mijlocul secolului trecut, iar de atunci a fost dezvoltat de tot felul de gânditori, de la Julian Huxley la Ray Kurzweil, cel care tot ne promite că singularitatea e după colț. În ultimii ani, mișcarea a prins tracțiune serioasă în Silicon Valley. Miliardari precum Peter Thiel investesc sume uriașe în cercetarea longevității. Bryan Johnson, un tip care cheltuie milioane pe an încercând să-și întinerească corpul, a devenit un fel de poster boy al mișcării.
Și aici devine interesant. Sau neliniștitor, depinde cum privești lucrurile. Pentru că transumanismul nu e doar despre cercetare medicală și tratamente noi. E o viziune asupra lumii, aproape o filozofie de viață. Și criticii spun că seamănă îngrijorător de mult cu o religie, doar că zeul e tehnologia.
„Este un cult al morții”
Cea mai tăioasă critică din toată dezbaterea a venit de la Àlex Gómez-Marín, un neurolog și filosof spaniol. Și a fost o formulare care m-a luat prin surprindere: a numit transumanismul „un cult al morții”.
Stai puțin, cum adică? Mișcarea care vrea să abolească moartea e un cult al morții? Pare un paradox, dar Gómez-Marín și-a construit argumentul cu grijă.
„Cred că transumanismul este o pseudo-religie îmbrăcată în limbaj tehno-științific”, a spus el.
„Scopul ei este să elimine condiția umană și să ne convingă pe toți că ar trebui să aplaudăm în timp ce se întâmplă asta.”
Ideea lui e că a fi om înseamnă tocmai a fi muritor, a fi limitat, a locui într-un corp care simte și suferă și, da, într-o bună zi moare. Dacă scoți toate astea, ce mai rămâne? Pentru Gómez-Marín, transumanismul nu salvează umanitatea. O șterge cu buretele și o înlocuiește cu altceva. Cu ce anume, nimeni nu știe sigur.
De partea cealaltă, Zoltan Istvan a sărit imediat să apere mișcarea. Istvan e un tip interesant, autor, activist transumanist și, în prezent, candidat la funcția de guvernator în California. Pentru el, toată povestea e simplă: suferința e rea, moartea e rea, și dacă putem să le eliminăm, de ce n-am face-o?
„Majoritatea dintre noi considerăm că îmbătrânirea este o boală”, a explicat el. „Și vrem să depășim această boală, astfel încât să nu mai trebuiască să mori. Și nici cei dragi ție să nu trebuiască să moară.”
A povestit că și-a pierdut tatăl acum vreo șapte ani. „Moartea am acceptat-o cu toții ca pe ceva natural”, a spus. „Dar noi nu acceptăm asta.”
E greu să nu simți empatie pentru argumentul ăsta. Cine n-a pierdut pe cineva drag? Cine n-ar vrea să poată opri procesul ăla îngrozitor prin care trupul cedează încet? Și totuși, ceva mă face să ezit. Poate pentru că am impresia că promisiunea e prea frumoasă ca să fie adevărată.
Problema cu mintea încărcată în cloud
Când am auzit prima dată despre ideea de a-ți încărca mintea într-un computer, am fost fascinat. Cine n-ar fi? Posibilitatea de a scăpa de corpul ăsta fragil, de a trăi într-o formă digitală, poate într-o realitate virtuală mult mai interesantă decât cea fizică. Sună a cea mai tare idee din orice film sci-fi.
Aici intră în scenă Susan Schneider, o ganditoare care s-a specializat în filosofia minții și a inteligenței artificiale. Schneider a recunoscut că ea însăși s-a considerat cândva transumanistă.
Dar pe parcurs a început să vadă niște fisuri serioase în logica mișcării, mai ales când vine vorba de cea mai îndrăzneață promisiune: imortalitatea digitală.
Ideea e că, într-o zi, vom putea „încărca” creierul într-un computer. O copie perfectă a minții tale, care va continua să existe după ce corpul fizic dispare. Sună a science-fiction, dar sunt oameni foarte serioși care lucrează la asta.
Schneider nu crede că va funcționa. Nu din motive tehnice, ci din motive filosofice.
„Nu cred că tu sau eu vom atinge imortalitatea digitală”, a spus ea. „Pentru că, practic, te-ai sinucide, iar o altă copie digitală a ta ar fi creată în locul tău.”
Gândește-te puțin. Dacă cineva ar face o copie perfectă a creierului tău, acea copie ar fi tu? Sau ar fi altcineva care doar crede că e tu, care are amintirile tale și personalitatea ta, dar care nu ești tu? Pentru Schneider, răspunsul e clar: copia nu ești tu. E un dublu. Tu ai murit când au făcut „încărcarea”. Faptul că există o copie care crede că e tu nu te ajută cu nimic. Tu, cel adevărat, nu mai exiști.
Argumentul ăsta m-a lovit destul de tare, recunosc. Pentru că exact asta e promisiunea care face transumanismul atât de seducător: ideea că poți trăi veșnic, măcar într-o formă sau alta. Dacă Schneider are dreptate, promisiunea e goală. Poți crea copii de tine, dar nu poți scăpa de moarte. Doar te poți amăgi că ai făcut-o.
M-am gândit mult la asta după ce am urmărit dezbaterea. E ca și cum ai spune că, dacă îți clonezi corpul, clona ești tot tu. Evident că nu. E altcineva, care doar seamănă perfect cu tine. Cu mintea încărcată în cloud e fix la fel. O copie digitală perfectă tot nu ești tu. E doar un program care crede că e tu.
Și atunci, ce rost are? Dacă tot vei muri, ce contează că rămâne o copie? Pentru tine, experiența se termină. Punctul de vedere al primei persoane, conștiința ta, tot dispare. Faptul că există undeva un avatar digital care își amintește că a fost tu nu schimbă nimic pentru tine.
Poate că aici e cea mai mare iluzie a transumanismului: confuzia între informație și experiență. Poți copia informația, dar nu poți copia experiența de a fi cineva.
Oameni care știu tehnologie, dar nu știu ce înseamnă să fii om
Gómez-Marín a mai făcut o observație care mi s-a părut foarte pertinentă. A spus că problema nu e neapărat tehnologia în sine, ci oamenii care o conduc.
„Ei știu multe despre tehnologie, dar știu foarte puțin despre antropologie”, a remarcat, referindu-se la marii lideri din tech care promovează viziuni transumaniste.
Când te gândești, are dreptate. Cine decide cum va arăta viitorul umanității? Inginerii și antreprenorii care construiesc aceste tehnologii. Oameni brilianți, fără îndoială, dar care uneori par să vadă corpul uman ca pe un calculator prost programat care trebuie făcut upgrade. Nu ca pe sediul unei experiențe complexe, plină de contradicții și frumusețe și durere și bucurie.
Când privești corpul ca pe o mașină defectă, logic că vrei să-l înlocuiești. Dar poate că logica asta ratează esențialul. Poate că mortalitatea, cu toate ororile ei, e parte din ce ne face umani. Nu spun că am răspunsul, dar măcar întrebarea merită pusă.
Când știința devine religie
Un lucru care m-a frapat e cât de religios sună uneori discursul transumanist. Chiar Bryan Johnson a anunțat recent că „construiește o religie” bazată pe ideea de a nu muri. Nu o metaforă, nu o glumă, ci o declarație serioasă.
Asta confirmă oarecum ce spunea Gómez-Marín. Transumanismul nu e doar cercetare științifică. E un cadru de sens, o promisiune de mântuire, o comunitate de credincioși. Doar că, spre deosebire de religiile tradiționale, mântuirea vine de la algoritmi și nanoboti, nu de la o divinitate.
Pentru unii, asta face mișcarea și mai suspectă. Când ceva capătă dimensiuni spirituale, critica devine mai grea. Orice obiecție riscă să fie tratată nu ca o analiză rațională, ci ca lipsă de credință.
Întrebarea incomodă: cine va avea acces?
Dincolo de toate disputele filosofice, există o problemă foarte concretă pe care puțini o abordează direct: dacă tehnologiile astea vor funcționa vreodată, cine le va avea?
E destul de evident că nu vor fi ieftine. Cel puțin la început, vor fi accesibile doar celor foarte, foarte bogați. Și uite că tocmai oamenii foarte bogați sunt cei mai entuziasmați de transumanism. Peter Thiel, Bryan Johnson, alți miliardari din tech. Coincidență?
Imaginează-ți un viitor în care elita are acces la tehnologii de prelungire a vieții, poate chiar de imortalitate, în timp ce restul lumii continuă să îmbătrânească și să moară ca până acum. Ar fi o formă de inegalitate fără precedent în istorie. O separare între oameni obișnuiți și o castă de nemuritori.
Am citit undeva că în Evul Mediu, diferența de speranță de viață între un nobil și un țăran era de poate 10, 15 ani. Astăzi, diferența dintre țările bogate și cele sărace e cam la fel. Dar imaginează-ți o diferență de secole. Sau de veșnicie. O lume în care unii mor la 80 de ani, iar alții trăiesc de 500 de ani și nici nu se gândesc la final.
Ce s-ar întâmpla cu societatea? Cum ar arăta politica, economia, relațiile dintre oameni? Nemuritorii ar avea vreun interes să schimbe ceva, să îmbunătățească lumea pentru ceilalți? Sau și-ar construi enclave și ar lăsa restul umanității să se descurce singură?
Nu e science-fiction. E o posibilitate reală, și nimeni nu pare să aibă un răspuns bun la ea.
Ce ne facem cu toate astea?
Adam Goldstein, un cercetător în inteligență artificială prezent la dezbatere, a încercat să aducă discuția înapoi pe pământ. El a spus că, în loc să ne certăm despre utopii și distopii, ar trebui să ne gândim la alegerile pe care le facem chiar acum.
„Dacă vrem să fim constructivi, trebuie să ne întrebăm ce viitor vrem de fapt să construim”, a spus Goldstein. „Nu să luăm de bun că viitorul va fi într-un fel sau altul, ci să decidem activ ce ar fi bine.”
Are dreptate. Tehnologiile nu apar de nicăieri. Sunt finanțate, dezvoltate, implementate de oameni care fac alegeri. Întrebarea nu e doar dacă vom putea să facem ceva, ci dacă ar trebui, și cum, și cine decide.
Goldstein a sugerat că am putea învăța ceva din modul în care umanitatea a gestionat conflictele dintre grupuri de-a lungul istoriei. Am dezvoltat sisteme politice, negocieri, compromisuri. Poate că același tip de abordare ar funcționa și în relația cu inteligențele artificiale avansate, când și dacă vor apărea.
„Am dezvoltat sisteme politice care, cel puțin uneori, ne ajută să depășim diferențele”, a explicat el. „Nu văd de ce viitorul n-ar putea arăta la fel și cu inteligența artificială.”
E un optimism temperat, dar măcar oferă o cale de mijloc între extazul transumanist și panica apocaliptică.
Despre ce vorbim, de fapt
Susan Schneider a mai făcut o observație interesantă: că toată această retorică despre viitor e folosită uneori pentru a ne distrage de la probleme mult mai imediate. Protecția datelor personale. Reglementarea companiilor de tehnologie. Accesul echitabil la inovații.
Sunt întrebări mai puțin sexy decât „vom trăi veșnic?”, dar răspunsurile la ele vor determina cum arată de fapt viitorul. Viitorul nu e ceva ce ni se întâmplă. E ceva ce construim, zi de zi, prin decizii care par banale dar nu sunt.
Cine deține datele noastre? Ce cercetări sunt finanțate? Ce tehnologii sunt reglementate și cum? Astea sunt întrebările care contează acum, nu speculațiile despre încărcarea minții în cloud.
Dezbaterea despre transumanism e, în fond, o dezbatere despre ce înseamnă să fii om. Ce vrem să păstrăm din experiența asta, ce suntem dispuși să sacrificăm, ce fel de lume vrem să lăsăm celor care vin după noi.
Nu am răspunsuri definitive. Sincer, mă îndoiesc că le are cineva. Dar măcar putem să continuăm conversația, să ascultăm perspective diferite, să nu ne lăsăm seduși prea ușor de promisiuni care sună prea frumoase.
Fie că transumanismul va rămâne o nișă de entuziaști sau va deveni direcția dominantă a dezvoltării umane, întrebările pe care le ridică nu vor dispărea. Ne provoacă să ne gândim la ce prețuim cu adevărat. Și asta, cred, e un lucru bun.
